(…) „M-a iubit mai mult decât și-a iubit proprii copii, până pe la 6 ani am crezut că ea este cea care m-a născut, o știam dintotdeauna și nu aș fi putut să îmi imaginez viața fără ea.
Mă alinta, îmi spunea mereu că sunt un copil deștept și frumos, se lăuda cu mine și mă purta cu ea peste tot. Odată m-a luat cu ea la o înmormântare și tot timpul pe drumul către biserică mi-a spus vorbe atât de delicate despre despărțirea care se produce la un moment dat,
despre călătoria către altă dimensiune, despre trecerea asta pe care noi oamenii o privim îngroziți, am înțeles mai târziu că, de fapt, mă pregătea pentru viață în fiecare zi, cu fiecare vorbă a ei. Mă pregătea atunci pentru ce urma să văd la acea înmormântare și mai ales pentru acele
momente când toți vom spune adio cuiva drag. “Dar tu nu vei muri niciodată, mamaie”, îi spuneam neliniștită, pe drumul de întoarcere, ea zâmbea, se oprea din mers, cu o mână mă mângâia pe cap, iar cu cealaltă îmi aranja încet gulerul de la cămășuță, ”nu”, îmi răspundea,
“eu va trebui mai întâi să te văd pe tine mare, să te văd mireasă, să te văd cum devii medic poate, să ai copii pe care eu să îi cresc pentru că tu vei fi ocupată să ajuți alți oameni, voi mai trăi mult timp de acum înainte.
Îmi spuneam mereu în gând, copil fiind, în nopțile în care nu reușeam să adorm imediat, că ea este nemuritoare, că ea este singurul om care nu va dispărea vreodată din universul meu,
pentru că dacă s-ar întâmpla asta nimic pe pământ nu ar mai avea sens, apoi mă ghemuiam lângă ea de parcă voiam să mă asigur că inima ei bate și va bate veșnic pentru siguranța sufletului meu.”
fragment din cartea – „Nu te teme să mă iei în brațe”
autor – Aurelia Osmanaj
